Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Procurorul Teodor Ungureanu – „Diversiunea” (2). Formaţiuni ale MI au fost atrase în situaţii limită. S-a încercat determinarea luptătorilor MI la deschiderea focului spre a-şi salva vieţile, condiţii în care ar fi fost demascaţi ca terorişti aprilie 3, 2009


Opiniile din articol aparţin autorului, comentariile mele sînt între paranteze drepte. (articol care era la „planificate” în momentul suspendării blogului, a fost publicat în fapt numai după restabilirea blogului)

Vezi şi primul episod din articolul procurorului Teodor Ungureanu

După discuţii mai mult ori mai puţin fructuoase, nucleul de putere agreat de noua conducere a M.Ap.N. şi sprijinit discret de aceasta pe parcursul “negocierilor” din CC , a prezentat o formulă provizorie de guvernare. Evoluţia de moment şi, mai ales cea ulterioară, a raportului real dintre puterea politică şi aceea militară (acaparată exclusiv de M.Ap.N.) indică o certă dependenţă biunivocă între acestea.Se pare că atunci nu s-a stabilit o colaborare principială, în termenii democraţiei reale şi cei ai statului de drept, ci un soi de “confrerie”, membrii celor două puteri garantându-şi reciproc poziţiile ocupate, ori care avea să fie preţul.
Pe altarul acestei coaliţii aveau să fie sacrificate, pe rînd, adevărurile cele mai clare, justiţia, istoria, amintirea morţilor revoluţiei, idealurile pentru care s-a murit în decembrie 1989, demnitatea unui popor…
Să încercăm să desluşim căile care ne-au condus spre aceste “realizări”.
După-amiaza de 22 decembrie a fost momentul în care mai marii Armatei vor primi primul “duş rece”, atunci când gen. Guşe – unul din “eroii de la Timişoara” – s-a arătat în balconul fostului CC.
Atunci a fost întâmpinat de mulţime nu doar cu huiduieli, ci i s-a strigat în faţă adevărul: “Asasinul! Asasinul!” [pe înregistrarea video cu apariţia lui Guşă la CC nu se discerne acest lucru; rămîne de dovedit această afirmaţie dacă au fost mai multe apariţii ale lui Guşă în balconul CC. Este sigur însă că Guşă era preocupat de posibila sa tragere la răspundere pentru cele petrecute la Timişoara, în apariţia din studioul TVR spune „Poziţia mea nu se judecă acuma. Mai tîrziu vom vedea cine a greşit”]. Prin întermediul transmisiei TVRL, devenea posibil ca o ţară întreagă să ceară înfăptuirea justiţiei ori să continue revolta.
Pământul începea să le fugă, încet-încet, de sub picioare.
În atari condiţii, la puţin timp după ce s-au scandat şi repetate lozinci vădit anticomuniste, în Piaţa Palatului au apărut…teroriştii !
Şi cum cei mai (e)rodaţi în luptă erau generalii proaspăt reveniţi din Timişoara, aceştia şi-au asumat, “sarcina istorică” de a salva revoluţia şi democraţia din România … Singura mare problema constă, după părerea mea, în aceea că partitura “devotamentului” a fost jucată de unii dintre cei mai cinici “actori”, gralii. Guşe şi Stănculescu. Tragicomedia orchestrată de regizori de mâna a doua, a presupus o “figuraţie” la scară naţională, iar “cascadoriile” s-au soldat cu sute de morţi şi mii de răniţi.
Aparent, cei doi generali erau separaţi nu doar de distanţa dintre cele două locaţii alese.
Multă vreme acţiunile lor mi s-au părut total dezlânate, şovăitoare.
Am însă impresia că au pus în scenă, cu sprijinul neprecupeţit al altora, una dintre cele mai macabre momente din istoria noastră.
Se pare că în acele momente gral. V.A. Stănculescu a rămas la sediul M.Ap.N., pentru a “struni” destinele şi acţiunile celei mai mari părţi a trupelor din subordine, până la momentul înlocuirii sale cu gral. Militaru. Tot astfel, prin acelaşi minister dominat de gral. Stănculescu au trecut, fără vreo absenţă notabilă, toate personalităţile ce se perindau pe la TVRL, şi care, mai degrabă sau puţin mai târziu aveau să intre “ în jocurile” puterii. Să fi fost oare gral. Stănculescu aceea “eminenţă cenuşie” a momentului? Personal am cele mai reduse dubii în această privinţă.
Deşi nu l-am întâlnit niciodată, i-am urmărit evoluţiile cu interes. Am în vedere evoluţiile comportamentale, conjuncturale, în faţa presei, în condiţii de stres accentuat. Fără a avea un bagaj de cunoştinţe psihologice mai mare decât acela dobândit în studiul juridic, experienţa mă face să-l apreciez ca pe un personaj de excepţie, din toate punctele de vedere. Poate fi asemuit cu o spadă din oţel de Toledo, pe cât de dur, pe atât de elastic şi rezistent la eroziune. Capabil să lovească necruţător, dar să se şi replieze atunci când este cazul, amortizând lovitura. Un tip în egală măsură strălucit dar şi machiavelic. Un amestec de inteligenţă vie, nervi de oţel şi stăpânire de sine perfectă, o capacitate previzională şi un simţ de orientare cu totul ieşite din comun, i-au permis o evoluţie profesională pe măsura acestor calităţi. Fără doar şi poate a fost ceea ce eu denumesc prin termenul de “militar pârât”, înţelegând prin aceasta specialistul de clasă, care este strict indispensabil pentru calităţile sale profesionale şi mai puţin pentru cele de cătană. “Cătană” a fost, cu siguranţă, ultimul său ministru. Specialist în tactică , strategie şi căprărie, acesta suplinea lipsa altor calităţi prin “totala adeziune la politica partidului, o foarte bună pregătire politico-ideologică şi devotament faţă de comandantul suprem”. Gral. Stănculescu nu era croit pe acest “calapod”. Fire analitică şi speculativă, a avut şansa sa acceadă într-o structură militară de înaltă specializare, care, în esenţă asigura dotarea Armatei şi, de loc subsidiar, vânzarea masivă de armament din producţia internă. Rodat pe un asemenea “teren de joc” era singurul în măsură să facă “management-ul” crizei reale în care se găsea el şi instituţia din care făcea parte. A făcut un joc discret, la mai multe capete, şi a câştigat, deşi nu avea “cărţi mari”.
Ori, mai degrabă, a jucat barbut cu o ţară întreagă, pierzînd “faţa”, dar câştigând “coada” (mult mai valoroasă), pe mâna altuia (sau altora) …
Gral. Guşe face o vizită la TVRL, unde a asigurat poporul de “fraternizarea” Armatei cu revoluţionarii [apariţia televizată a lui Guşă în studioul TVR este anterioară apariţiei televizate din balconul C.C.; rămîne de verificat posibilitatea ca Guşă să fi vorbit de mai multe ori din balconul C.C., fără ca acele intervenţii să fi fost televizate]. În esenţă acest fapt se produsese deja, poporul ştiind că nu instituţia Armatei era vinovată, ci doar unii din conducătorii acesteia ori subordonaţi ai lor. Problema reală era încercarea de convingere a celor mulţi şi cunoscători ai sângeroaselor represalii să-i accepte ca “fraţi” pe cei care conduseseră acţiunile de stradă. Asemenea lui, trec prin faţa camerelor o multitudine de generali rezervişti care, fără nici o calitate, nu se sfiesc să facă tot felul de “apeluri” la structuri militare ori chiar să dea ordine.
Apoi se retrage la sediul CC, unde alături de gral. I. Vlad (cel mai de seamă reprezentant al M.I. acceptat iniţial ca partener), a lăsat impresia unei acerbe lupte cu “teroriştii”. Om de acţiune, cu o foarte serioasă pregătire militară, nu cred că dispunea însă de calităţile negociatorului. Mai mult, bănui că nu avea o predispoziţie spre duplicitate. Avea însă câteva “atuuri” incontestabile şi insurmontabile faţă de gral. V.A. Stănculescu: era cunoscut şi apreciat în mai toate structurile combatante ale Armatei şi avea subordonate direct cele mai importante forţe, strict necesare într-o situaţie de “criză”: Direcţia de Informaţii a M.St.Maj. şi cele mai importante şi puternice unităţi specializate în cercetare-diversiune… Cu alte cuvinte, gral. Guşe era cel care stăpânea “informaţia”, o putea “dirija”, o putea “modela” sau “manipula”. Şi, fără dubii, a făcut-o din plin, prin intermediul celor mai variate metode şi cu oameni de cele mai diferite categorii şi profesii. Aceste structuri care erau special pregătite pentru acţiuni aproape identice cu cele imputate “teroriştilor”, nu au fost capabile să producă nici cea mai vagă informaţie utilă. Pe acest aspect, logica ne impune o serie de alternative, pe care însă le vom analiza mai târziu.
Să încercăm să ne reamintim o serie de aspecte, care vor naşte şi în minţile şi sufletele d-voastră multe întrebări şi sentimente contradictorii. Cei mai tineri vor crede că se găsesc în faţa unui roman de aventuri. Nici vorbă însă de aşa ceva. Vor fi doar fapte reale şi ipotezele ori certitudinile pe care le-am căpătat eu. Poate că şi eu greşesc în anumite raţionamente. Şi e firesc să fie aşa pentru ca, pe de o parte, nu am avut acces la toate documentele privitoare la acele evenimente, iar pe de altă parte, nu am calificarea unui analist socio-politic. Mai aproape de realitate ar fi să considerăm cele ce vor urma ca pe un “exerciţiu de gândire” sau, de ce nu, ca pe un “joc de-a războiul”, ale cărui victime au trecut în nefiinţă de aproape 15 ani. Nu vom face aprecieri asupra unor eventuale încadrări juridice a faptelor cauzatoare de morţi şi suferinţe. Este numai atributul autorităţii judecătoreşti să aprecieze, să cerceteze ori să redeschidă cauze penale.
Evaluate “la rece”, căutându-le sensurile şi legăturile mai mult ori mai puţin ascunse, acele fapte vă vor spune astăzi cu mult mai multe decât atunci, în decembrie 1989.
Materialitatea faptelor conduce la concluzia că gral. Guşe, în sediul CC-ului, manipula grobian desfăşurarea unor ipotetice situaţii de criză. Deşi dispunea de structuri specializate în cercetare, prelua “gogoşi telefonice” ori “basme” reletate de tot soiul de revoluţionari referitoare la prezenţa unor elemente teroriste pe clădiri din zona CC ori chiar în interiorul şi subsolurile acestuia. Deşi ordona personal efectuarea unor misiuni de cercetare aero (cu elicoptere), nu lua nici o atitudine eficientă faţă de promotorii ideilor referitoare la “invazia de elicoptere teroriste”…
Toată activitatea gral. Guşe relevă un diletantism total ireal vis-à-vis de calităţile militare ale personajului (adevărate ori doar atribuite de apologeţi).
Orice novice în problematica militară va descoperii teatralitatea “nopţilor generalilor” desfăşurate sub obiectivul camerei de luat vederi. Realitatea imaginilor conduce la o alternativă logică: ori gral. Guşe era un tantălău depăşit total de cerinţele momentului, ori juca o partitură aleasă sau impusă, alături de cei aflaţi la M.Ap.N. şi TVRL.
Revenim acum în Piaţa Palatului, plină până la refuz de demonstranţi.
În perimetrul acesteia se află tancuri, care de transmisie ale TVRL, proiectoare puternice (aduse de la o U.M.). Avem deja formaţiuni ale M.Ap.N. în clădirea cochetă a Direcţiei de pază (a fostei securităţi), dar şi în blocul ”Aria”.
Pe balconul de deasupra intrării principale în CC se perindă numeroşi revoluţionari. Se citesc programe de reformare, mai mult ori mai puţin profunde, sunt încriminaţi dictatorii, cei aserviţi lor, cei care au reprimat revoluţia la Timişoara, Cluj, Tg. Mureş, Bucureşti… Se cere moartea asasinilor, se strigă lozinci vădit anticomuniste… Se lasă întunericul…
Ca din senin se pornesc focuri de armă, rafale cu trasoare …
Dacă nu mă înşeală memoria, un procuror-militar avea să stabilească din ce motiv au pornit primele focuri şi din ce direcţie.
Pe moment, mulţimea nu înţelegea ce se petrece, crezând poate că era sărbătorită victoria.
Încep apoi tiruri puternice asupra Palatului RSR, cu toate categoriile de armament.
Din balconul CC, se conduceau “operaţiunile militare” prin intermediul unor puternice staţii de amplificare… „Terorişti pe acoperiş ! Mai la dreapta! A treia fereastră de la primul etaj ! Mai spre colţ!”. [rămîne de dovedit şi această afirmaţie; din balconul C.C. de multe ori s-a cerut oprirea focului; vezi fragmente video pe acest blog: Rugăm insistent să înceteze focul, Militarii români să nu mai tragă, Opriţi focul!, Caramitru: Sînt oameni trimişi de noi. Opriţi focul!, Caramitru: Nu vă jucaţi cu armele!]
Dinspre terorişti nu vine nici o replică…
“Teroriştii” nu trag nici asupra pieţei şi, culmea, nici asupra balconului-pupitru de comandă!
Sunt perfizi, sunt diabolici, sunt pretutindeni, dar nu erau încă hotărâţi să suprime vieţi.
TVRL deschide cea mai inedită transmisie directă, fiind precursoarea acelor corespondenţi de război ce vor transmite din Golf, dar în condiţii de luptă reală, “de pe tăişul coasei”… Pe unicul post, se transmite către ţară un mesaj care avea să îngrozească pe toţi… cei care trebuia a fi îngroziţi: “Teroriştii au atacat sediul CC!” [Brateş este cel care a făcut comentarii de tipul ăsta].
La sediul CC sunt aduse numeroase subunităţi M.Ap.N. înarmate corespunzător. În piaţă sunt amplasate blindate de toate categoriile.
O particularitate atrage însă atenţia în mod deosebit, determinându-ne să ne gândim cum oare îşi pierduse gral. Guşe, în doar câteva ore, calităţile de strateg şi tactician…
Cum a putut să admită introducerea în acea clădire a unor forţe cu mult mai numeroase decât cele care ar fi avut capacitatea să o apere cu maximă eficienţă şi cu pierderi minime?
Şi aceasta în condiţiile în care aceste forţe erau cât se poate de eterogene, atât de la M.Ap.N., cât şi de la M.I. şi G.P. [gărzi patriotice], şi mai cu seamă din prea multe unităţi.
Orice încercare de conducere şi cooperare era practic nulă, formaţiunile repartizate arbitrar pe etaje şi sectoare de foc nedispunând de mijloace eficiente de comunicaţie.
Vă vine a crede că un general conducea o luptă aprigă prin staţii de amplificare, în condiţiile unui contact apropiat cu inamicul “terorist”, aflat ba în Palat, ba în Biblioteca Centrală, ba în blocurile din perimetru ?
Eu nu cred. Mai ales după ce am căpătat oarece pregătire militară şi, mai apoi, am cercetat în amănunţime evenimentele revoluţionare de la Brăila. Vă asigur că nu greşesc atunci când afirm că, fără excepţie, am regăsit în oraşul de pe malul Dunării absolut toate “fenomenele din Bucureşti”. Tot astfel, pot “plusa” afirmând că Brăila a constituit un “eşantion” al celor petrecute la scară naţională.
Din celebrul studiou nr. 4 al TVRL se declanşa o acţiune de diversiune la scară naţională, realizată de o echipă care a mimat admirabil “amatorismul” sau “spontaneitatea”. După ani şi ani aveau să o facă fie pe proştii, fie să încerce a juca rolul celor induşi în eroare.
Cred că nu este greu a vă aminti de “spoturile cu terorişti”.
“Campania publicitară” a durat câteva zile, aproape 24 de ore din 24.
Să enumerăm câţiva protagonişti şi câteva mostre…
Cu cele mai numeroase “ieşiri la rampă” şi, de departe, cel mai patetic şi convingător pare să fi fost redactorul-prezentator T. Brateş. Deşi am crescut cam aproape de televizor, eu unul nu reuşeam nici atunci, în decembrie 1989, să mă dumiresc din ce redacţie făcea parte [Brateş a fost cel care a condus emisiunea televizată, pe ce criterii a ajuns tocmai el să fie şef ar fi interesant de aflat; poate fiindcă l-a prezentat atît de călduros pe Ion Iliescu, fiind om de încredere al celui care a preluat conducerea României].
Oricum, acesta atrăgea ca un magnet cele mai mai multe “bileţele” prin a căror citire întregul popor afla despre “aprigele lupte pentru salvarea revoluţiei”.
S-au făcut, chiar şi în miez de noapte, disperate apeluri pentru ca populaţia să vină să apere televiziunea de “duşmanii revoluţiei”. Să nu fi avut nimeni curajul să-i astupe gura acelui măscărici iresponsabil care a adus o mulţime de nevinovaţi, între tirurile infanteriştilor şi tancurilor M.Ap.N. din curtea televiziunii şi forţele G.P. şi M.Ap.N. aflate în locuinţele de peste drum?
Hai să ne privim în oglindă şi să ne întrebăm cum se face de am crezut afirmaţiile “ultimului apărător al TVRL” – căpitanul Lupoi, un ofiţer inginer care, sub consemnul alarmei de luptă, mersese fuguţa acolo unde îi era locul, pentru a-şi schimba cascheta obişnuită cu o cască metalică luată de la vreun alt militar şi a ne anunţa, pe parcursul figuraţiei, despre “luptele” care se dau, chiar la uşa … studioului de transmisie, cu teroriştii care doresc să-l ocupe şi să înăbuşe vocea libertăţii. [rămîne de găsit această înregistrare, dacă lucrurile s-au petrecut chiar aşa]
De altfel, “glumele eroice” au fost cu mult mai numeroase.
În lipsa vreunei vizionări ulterioare a unor eventuale înregistrări, memoria mai furnizează doar câteva.
Spre exempu, la un moment dat în studiou a fost primit, cu un amestec de teamă şi admiraţie, un individ îmbracat civil (care afirma, dacă nu greşesc eu, că era ofiţer M.Ap.N.) purtînd pe palme, cu mare grijă, un obiect paralelipipedic de culoare deschisă , cu o porţiune ocupată de o mică tastatură asemănătoare cu aceea de la un telefon, obiect din care atârnau parcă mai multe fire. A arătat la una din camere obiectul, declarând maiestos că tocmai dezamorsase acea “bombă cu ceas” găsită în subsolurilor TVRL… [e vorba de colonelul Colţ, a cărui apariţie la TVR a fost prezentată pe acest blog]
Fie stimabilul domn ofiţer era tâmpit din naştere, fie avea convingerea că telespectatorii erau tălâmbi. Altfel nu pricep nici azi cum a ieşit pe post să prezinte drept “maşină infernală” cel mai banal tablou de comandă al unei încuietori secretizate de uşă! Sau poate asta trebuia să facă, mizând pe presupusa credulitate a semenilor săi…
Îmi vin acum în minte alte câteva “capodopere ale genului”, la fel de reuşite.
Este cazul unui bărbat care s-a prezentat în studiou pentru a preveni populaţia asupra faptului că “teroriştii” ar fi purtat asupra lor nişte obiecte de identificare aurii. Ei bine obiectul respectiv era un… poanson folosit pentru aplicarea sigiliilor din plastilină ori din ceară. După mintea respectivului, oricare ofiţer, subofiţer, contabil, casier care avea un dulap sau casă de valori în care îşi păstra documentele de lucru şi pe care o sigila zilnic, la încheierea programului de lucru, era terorist.
Cele mai sus redate au constituit, ca să spunem aşa, “pilule vesele”.
Cu adevărăt mortal a fost însă noianul de zvonuri alarmiste, care au generat o reală psihoză de masă, atât în rândul populaţiei civile cât şi în rândul trupelor M.Ap.N. S-a încercat şi realizat crearea unei convingeri ferme că în România acţionau terorişti care urmăreau înfrângerea revoluţiei şi revenirea la putere a regimului dictatorial.
Cuprinşi de elanul “luptei”, prin faţa camerelor de luat vederi au trecut nu numai obişnuiţii prezentatori, ci şi generali, ofiţeri, regizori, etc., care mai de care întrecându-se în a turna minciuni pe cât de gogonate, pe atât de ucigătoare.
Cine erau aceşti “terorişti” ?
O data cu lansarea pe piaţă a “produsului terorist”, acestuia i-au fost atribuite cele mai deosebite calităţi. Erau prezentaţi ca fiind luptători feroce , drogaţi, adevăraţi supra-oameni, mişunând prin subsoluri, canalizări, pe terase de blocuri, prin tunelele metroului, prin cimitire ,“trăgând din toate poziţiile” şi cu toate cele.
Se afirma despre aceştia că foloseau armament sofisticat, de provenienţă străină, cu caracteristici deosebite, cu lunete şi aparatură de ochire pe timp de noapte. Ei veneau pe calea aerului, împânzind spaţiul aerian cu cele mai performante şi futuriste elicoptere, vizibile ori invizibile pe radare, silenţioase şi dotate cu scuturi energetice care le făceau indestructibile la riposta antiaeriană de artilerie ori rachete…
De fapt, România părea (din transmisiile TVRL) a fi victima unei adevărate agresiuni declanşată chiar şi din exterior, concomitent cu lansarea unui acerb “război radio-electronic”. Erau semnalate puternice coloane de blindate la graniţe ori chiar în interior şi acţiuni de desant maritim.
Cu cea mai mare convingere, persoane cu o “solidă pregătire” afirmau că teroriştii erau arabi (libieni sau de alte naţii) antrenaţi şi cantonaţi în creierii munţilor, unguri, ruşi…
Erau şi de-ai noştrii – copii orfani crescuţi în instituţii speciale, educaţi în spiritul sacrificiului suprem pentru apărarea lui Ceauşescu şi antrenaţi pentru lupta de gherilă, tot soiul de activişti de partid mai mari ori mai mărunţi, etc.
Cei mai activi părea însă a fi “securiştii”… Nici vorbă că intrau în categoria celor mai “iubiţi pământeni”, dacă avem în vedere specificitatea activităţilor şi comiterea unor anterioare abuzuri. Încă din seara de 22 decembrie, la nivelul conducerii M.Ap.N. s-a emis sentinţa privind instituţia Securităţii. De altfel, întregul M.I. a fost declarat ostil, deşi conducătorii acestuia porniseră la momentul “0” (cel al coagulării primului nucleu de comandă militară) alături de M.Ap.N., asigurând pe toate căile că sunt devotaţi revoluţiei. În fapt, pe toată perioada 22-30 decembrie 1989, nu a existat nici un gest real care să justifice măcar o temere legitimă asupra loialităţii luptătorilor din M.I.
Cu toate acestea, chiar la TVRL se afirma că ei atacau Aeroportul Otopeni şi M.Ap.N. Aberaţiile au mers până acolo încât s-a afirmat faptul că luptători ai acestui minister ar fi pornit spre Bucureşti cu o coloană de blindate…
După ani de cercetări şi încercări de analiză a multiplelor informaţii cu privire la acele momente, consider că s-a încercat atunci un joc murdar şi deosebit de periculos. Există suficiente indicii care conduc la constatarea unei serii întregi de cazuri în care formaţiuni ale M.I. au fost atrase în “situaţii limită” şi au suportat, fără ripostă, pierderi grele în faţa unor puternice dispozitive “de apărare” ale M.Ap.N. Am convingerea că, în mod iresponsabil, s-a încercat determinarea luptătorilor M.I. chiar şi la deschiderea focului spre a-şi salva vieţile, condiţii în care ar fi fost “demascaţi” ca “duşmani înrăiţi ai poporului şi aserviţi dictaturii”… Aceste afirmaţii vor fi ulterior detaliate prin analiza unor cazuri concrete, stabilite pe baza cercetărilor judiciare.
Şi totuşi, cine erau teroriştii ?
Poate erau acei bărbaţi speriaţi, ciufuliţi pe care îi tot izbea în faţă cu patul armei cîte un subofiţer mic de stat, dar deosebit de doritor “să smulgă colţii fiarei”…
Sau vreo femeie care trecea şi privea, prea curioasă, spre un anume loc.
Cu siguranţă trebuie să fi fost vreunul din cei care, pătrunşi în CC, nu au avut inspiraţia de a fura altceva decât înalte ordine (un soi de decoraţii, reprezentând stema de stat aplicată pe o rozetă cu multiple raze), pe care le-au ascuns în … chiloţi, ca pe un “semn de recunoaştere”!
Ori poate, cei legaţi pe paturi de spital…
Oricum, aceia despre care tot vorbeau somităţile acelor vremuri, afirmând că erau arestaţi, numai terorişti nu au fost.
Ştiu puţine despre cele descoperite de colegii mei în anchetele întreprinse în Bucureşti, cu privire la aceste aspecte. Ulterior, mai marii oştirii au reproşat procurorilor faptul că “i-ar fi făcut scăpaţi” pe adevăraţii terorişti, care ar fi fost reţinuţi de armată. Sunt însă convins că aceştia şi-au făcut datoria de magistraţi şi nu au cedat presiunilor de moment ori unor interese “de stat”.
La timpul potrivit, am să vă relatez cele rezultate în urma cercetărilor pe care le-am efectuat la Brăila şi nu este exclus ca aspectele caracteristice ale “părţii” să le regăsim la “întreg”.
Ce urmăreau aceşti “terorişti” ?
Cel puţin aparent, este cam greu de precizat care era obiectivul direct, pentru că “făceau de toate” şi în acelaşi timp mai nimic… Sau mai precis, nu au vădit nici un interes real pentru “scenele de balcon”. După afirmaţiile unor “păpuşari” ar fi încercat cu disperare să se infiltreze în locurile unde se aflau grupurile ce aveau să fie denumite, mai târziu, prin sintagma “centre de putere”. Pe toate canalele de comunicare către “publicul telespectator” se făceau cunoscute luptele din interiorul CC-ului, pentru respingerea “teroriştilor”, musai securişti, care foloseau o reţea de tuneluri secrete. Fără îndoială, orice clădire cu destinaţie împortantă în structurile statale dispune de spaţii de adăpostire în caz de atac aerian, precum şi de căi de comunicaţie subterane apte să asigure o retragere de urgenţă. “Luptele” din două nopţi au umplut cel puţin o pagină de anunţuri mortuare… Se pare însă că adevărul trebuie căutat în haosul de nedescris existent în clădirea suprapopulată cu militari, haos amplificat de zvonuri alarmiste şi… întreruperea energiei electrice pentru camuflare – antiaeriană şi împotriva unor eventuale atacuri de la sol ori din clădirile îmrejmuitoare, rămase (oare de ce?) neocupate de către militari… Povestiri de genul celor care doreau să-şi creze o aură de autentice “ţinte” au existat cu duiumul.
Se spunea că atacau TVRL de la sol, din subsol ori din aer.
Nimic mai lipsit de veridicitate. Dispozitivul de apărare a televiziunii era la fel de supraaglomerat şi ticsit de blindate, încât nici un adevărat kamikaze nu l-ar fi străpuns printr-o acţiune terestră. Trupa era deosebit de bine pregătită şi dotată, din efective făcând parte şi paraşutişti ce aveau asupra lor inclusiv armament greu de infanterie (mitraliere de companie şi AG-uri).
S-a afirmat că televiziunea ar fi fost atacată din aer, existând chiar şi imagini cu un elicopter Puma vopsit în obişnuitele culori ale aviaţiei noastre, dar fără însemne de apartenenţă şi număr de front, ce survola zona la o altitudine greu de precizat. Ba chiar s-a mers până acolo încât s-a precizat că din acel elicopter s-ar fi efectuat foc asupra ultimului etaj şi biroului directorial, unde s-ar fi găsit în acele momente nu ştiu ce personalitate revoluţionară. Elicopterul survolase zona nestigherit de riposta apărătorilor de la sol. Cum ajunsese până acolo, în condiţiile interdicţiei generale de zbor, nimeni nu ştie. Eu nu cred că decolase din subsolul blocului în care locuia personal diplomatic sovietic şi se deplasase total silenţios până la ţintă… Ulterioarele investigaţii au stabilit cu certitudine că aeronava aparţinea, parcă, unei flotile M.Ap.N. de la Boteni. Ceea ce nu cunosc însă este explicaţia faptului pentru care se aventurase pe timp de zi, deasupra unui obiectiv important şi bine apărat, precum şi motivul absenţei însemnelor de apartenenţă… Şi asta după ce parcursese o bună bucată de drum.
Cât priveşte “efectele” la ţintă, aveam să mă conving personal de faptul că asupra biroului directorial se trăsese, din acel elicopter, cu gloanţe… oarbe. În zilele imediat următoare “luptelor” am mers la televiziune pentru a efectua anchetă într-o cauză privind uciderea prin împuşcare a unui militar în termen de către un camarad dintr-o altă unitate, pe fondul uneia din acele “clasice” stări confuzionale.
Ei bine, cu acea ocazie am fost condus prin mai tot blocul turn al TVR şi am ajus chiar şi în biroul cu pricina. Pe mobilierul opus ferestrelor panoramice (o bibliotecă, dacă nu greşesc eu) am observat o urmă ce părea a fi un orificiu de intrare al unui proiectil de calibru mic (7,62 – 7,65 mm, cel mult 9 m.m.). Era însă situat în partea de sus a mobilierului, ceea ce mă face să am serioase îndoieli că provenea de la o armă care s-ar fi aflat la un nivel mai înalt decât cel al ferestrelor camerei…
Concomitent, teroriştii atacau “în draci” M.Ap.N, mai ales noaptea. Deşi ansamblul de clădiri nu prezenta nici una din aparentele caracteristici ale unui obiectiv cu caracter pur militar, strategi de doi bani realizaseră un dispozitiv de apărare apropiată riscant dar suficient de ermetic şi, mai ales, descurajant prin densitatea blindatelor. Cei mai competenţi comandanţi nu au considerat necesară luarea în pază a blocurilor de locuinţe ce existau de-jur-împrejurul ministerului, deşi aveau la dispoziţie suficiente forţe. Să nu-i fi dus mintea nici pe ei şi nici pe “terorişti” la posibilitatea unui atac convergent chiar cu aruncătoare de grenade?
Aveţi idee cîte gloanţe venite din exterior au atins clădirile M.Ap.N.? Nici eu nu ştiu, dar aş fi deosebit de interesat să aflu, mai ales pe temeiul unor costatări reale… Oricum, dispozitivul de foc din M.Ap.N. a tras, ucigător, mai mult asupra forţelor proprii aduse de la Buzău (subunităţi ale Batalionului 404) şi de la Academia Tehnică Militară, decât asupra teroriştilor.
La vremea respectivă se afirma cu tărie că sediul M.Ap.N. ar fi fost atacat de elicoptere, dar şi de la sol, dinspre zona “Ghencea”. Peste câţiva ani de cercetări, anchetatorii au stabilit că în zona din spatele ministerului acţionaseră masiv infanteriştii Armatei I-a, sprijiniţi de un elicopter. Ciuruiseră doar o grămadă de cruci din Cimitirul Ghencea, asupra căruia lansaseră şi rachete de pe elicopter, fără a găsi prin cavouri decât pe cei plecaţi dintre cei vii…
Se mai spunea că ar fi atacat şi unităţi militare, spitale, maternităţi, centre de recoltare a sângelui, uzine, staţii de oxigen, centrale telefonice, triaje, gări, metrou, etc.
La televizor vedeam cu toţii lupte acerbe de stradă, pe timp de zi ori noaptea. Nu am înţeles niciodată cum se face că “teroriştii” trăgeau şi ziua şi noaptea cu … trasoare. Parcă erau siguri că nu prezentau decât un interes strict artistic, atâta timp cât nu erau urmăriţi, real, decât de obiectivele camerelor de luat vederi. Nu ştiu cum reuşeau să se “teleporteze”, fără a lăsa nici cea mai mică urmă, chiar atunci când scotocitorii ajungeau în locul cu pricina. Cu atât mai mult, apare ca un nonsens tactic cocoţarea “teroriştilor” în blocuri sau pe terasele acestora, când nimeni nu afirmă a-i fi văzut evacuându-se în rapel ori cu deltaplane în timp ce armata scotocea deja locaţia.
Având în vedere realitatea faptică, putem spune mai degrabă ce nu au urmărit “teroriştii”.
Cum nu a existat nici o încercare reală de atac asupra persoanelor care “făceau cărţile politice”, va trebui să admitem că noua orientare le era indiferentă, dacă nu chiar pe plac.
Tot astfel, nu au existat ameninţări reale asupra unor obiective sociale, indiferent de importanţa acestora.
Nici pe departe, nu au existat acţiuni care să vizeze salvarea cuplului dictatorial, ori perpetuarea regimului dictatorial.
Cât despre reala atacare a unităţilor militare, personal nu înţeleg de ce ar fi făcut-o. Doar pentru a determina riposte disproporţionate, soldate cu numeroşi morţi şi răniţi? Cui ar fi folosit, în acele momente, o nouă porţie de compromitere a celor care conduceau armata, deşi aveau deja “cartonaşe galbene” primite la Timişoara şi alte localităţi?
Au urmărit cumva “teroriştii” împiedicarea victoriei Revoluţiei?
Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. Întâi de toate mişcarea revoluţionară română îşi realizase obiectivele politice în după-amiaza zilei de 22 decembrie. Cu atât mai puţin i-au interesat sectoarele economice.

(Va urma)

 

6 Responses to “Procurorul Teodor Ungureanu – „Diversiunea” (2). Formaţiuni ale MI au fost atrase în situaţii limită. S-a încercat determinarea luptătorilor MI la deschiderea focului spre a-şi salva vieţile, condiţii în care ar fi fost demascaţi ca terorişti”

  1. […] Vezi şi episoadele precedente ale articolului lui Teodor Ungureanu: – Diversiunea (1) – Diversiunea (2) Opiniile exprimate aparţin autorului. Intervenţiile mele sînt între paranteze drepte. […]

  2. […] Vezi şi episoadele precedente ale articolului lui Teodor Ungureanu: – Diversiunea (1) – Diversiunea (2) – Diversiunea (3). Opiniile exprimate aparţin autorului. Intervenţiile mele sînt între […]

  3. […] mai jos. Vezi şi episoadele precedente ale articolului lui Teodor Ungureanu: – Diversiunea (1) – Diversiunea (2) – Diversiunea (3) – Diversiunea (4). Opiniile exprimate aparţin autorului. Intervenţiile mele […]

  4. Iulian Nastasache Says:

    Eu sunt intrigat de ce face Dl. Hall, nu imi dau seama daca urmareste sa afle adevarul sau manipuleaza. In calitate de analist pentru CIA, cum spune ca e, cred ca ar trebui sa manifeste ceva mai multa prudenta in cateva directii:
    – sursa informatiilor
    – verificarea informatiilor
    – organizarea informatiilor
    Din pacate, pricipala sursa a dansului este presa si literatura, de unde preia multe declaratii ale unor martori indoielnici (nu ca intentie, ci capacitate de a analiza tehnic o situatie sau alta) si ale unor nespecialisti care se pronunta in domenii care reclama cunostinte de specialitate (v. chestiunea dum-dum).
    Nu verifica aceste informatii prin solicitarea parerii unor specialisti independenti si prin solicitarea punctului de vedere al unor parti pe care le contesta sustinut, chiar vehement (ex. Dan Voinea si Teodoru Ungureanu).
    Expune informatiile pe blogul sau intr-o structura greu de asimilat, astfel incat concluziile se trag nu dintr-o logica ferma, ci prin coroborarea unui ansamblu de informatii si referinte foarte fragmentate. Asta inseamna ori carente de organizare, ori manipulare.
    Mi-as dori sa cred ca dl. Hall doreste sa clarifice evenimentele din Decembrie 1989. Din pacate, cel putin pentru mine e mai usor de sa anticipez ce opinie, decat ce informatie sau deductie importanta, voi gasi pe http://romanianrevolutionofdecember1989.wordpress.com/.
    Altminteri, un loc unde poti afla multe lucruri interesante, care ar fi utile daca nu ar fi asamblate in asa fel incat sa para opinie partinica. Cel putin cele referitoare la implicarea armatei si securitatii in evenimentele din decembrie 1989.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.