Literatura şi Arta combate anonimii agresivi

Actualizare: traduceri expresii din rusă

Continui prezentarea pe acest blog a atmosferei existentă în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în urmă cu un sfert de veac, cînd s-au adoptat legile despre decretarea limbii „moldoveneşti” ca limbă de stat şi revenirea la alfabetul latin.

Vezi articolele precedente de pe acest blog:

– 1989, Chişinău: “Timpul cere insistent decizii care ar întoarce irevocabil pagina cu semnăturile funeste ale lui Molotov şi Ribentrop” (I. Druţă, I. C. Ciobanu, Gr. Vieru, L. Lari, I. Hadîrcă, N. Dabija, A. Grăjdieru, M. Cimpoi – Convocare, în “Literatura şi Arta” din 24 august 1989)

– Haralambie Moraru: Noi poporul care a stat de veacuri între Nistru şi Prut, sîntem puşi acum să aşteptăm. Pînă pe 29 august, chiar pe pămîntul nostru (Haralambie Moraru – Grîul cît sabia şi spicul cît vrabia, în “Literatura şi Arta” din 24 august 1989)

– 1989: Sfîrşit de august la Chişinău. Comitetul ’89 (Ion Berlinschi – Sfîrşit de august la Chişinău, în “Tinerimea Moldovei” din 27 august 1989; Grupul de iniţiativă “Comitetul ’89” – Declaraţie-apel, în “Tinerimea Moldovei” din 27 august 1989)

– 27 august 1989: Marea Adunare naţională de la Chişinău sau “Ziua ce va lumina un veac” (Boris Vieru – Ora astrală a neamului, în “Literatura şi Arta” din 31 august 1989; Virgiliu Zagaevschi – Sabotajul. Cronica “grevelor politice” din Tiraspol, Tighina, Chişinău ş.a., în “Literatura şi Arta” din 31 august 1989; Aurelian Lavric – Adevărul la persoana I, în “Literatura şi Arta” din 31 august 1989, Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 – Documentul final “Despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru la viitor”, în “Literatura şi Arta” din 31 august 1989)

– Marea Adunare Naţională de la Chişinău (video) (înregistrări video din arhiva lui Victor Bucătaru)

– Reportaj de la Marea Adunare Naţională de la Chişinău din 27 august 1989 (Gheorghe Lupuşor, Nicolae Misail, I. Sandu – Reportaj de la Marea Adunare Naţonală din Piaţa Victoriei, în “Tinerimea Moldovei” din 30 august 1989)

– 31 august 1989: Adoptarea legilor despre limba de stat şi grafia latină în RSS Moldovenească (Mircea Snegur, D. Nidelcu – Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină, în “Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989; Alecu Reniţă – Acţiuni provocatoare, în “Literatura şi Arta” din 24 august 1989; Vasile Romanciuc – Alfabetul se-ntoarce acasă, în “Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989; Vasile Năstase – Joi, 31 august 1989…, în “Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989; A. Pasecinic – Un examen al bunăvoinţei, în “Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989; Cuvîntul de încheiere al deputatului M. I. Snegur, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, în cadrul şedinţei de seară din 30 august, în “Tinerimea Moldovei” din 3 septembrie 1989; Aurelian Lavric – Dimensiunea prudenţei noastre, în “Literatura şi Arta” din 21 septembrie 1989; G. Ciobanu – Puncte fierbinţi pe harta republicii, în “Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989; Tr. Vasiliu – Nemulţămiri neargumentate, în “Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989; Virgiliu Zagaevschi – Argumentul reteveiului, în “Literatura şi Arta” din 21 septembrie 1989)

Prefacerile respective au avut şi opozanţi, despre care aflăm din articolul lui Valeriu Matei „Despre anonimii agresivi”, din „Literatura şi Arta” din 24 august 1989. Cu litere cursive între paranteze drepte am inserat comentarii ale mele.

Despre anonimii agresivi

De la un timp încoace serviciul poştelor din Moldova începe să dea semne de oboseală. Vagoanele sînt supraîncărcate, maşinilor le plesnesc anvelopele de import, avioanele, de prea multă greutate, abia deşi mai pot lua zborul spre capitala URSS. Şi nu e vorba doar de numărul impunător al scrisorilor expediate, cît, mai ales, de greutatea şi gravitatea învinuirilor (la adresa poporului moldovenesc, a trezirii conştiinţei lui naţionale, a intelectualităţii şi, în special a scriitorilor moldoveni) pe care le conţin. Se trimit, la C.C. al P.C.U.S., la Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., la Uniunea Scriitorilor din U.R.S.S. şi… numai unde nu se trimit saci întregi de scrisori, unele semnate cu nume fictive, altele cu adrese false ale expeditorilor, epistole individual-anonime şi anonim-colective. Scrisori calomnioase li se înmînează pasagerilor la gară şi la aeroport, sînt „uitate” pe la instituţiile publice din marile oraşe, într-un cuvînt, ce [se] face propaganda şi, dindărătul unor lacrimi de crocodil, se cere ajutor. Cine nu cunoaşte starea reală a lucrurilor, poate fi tentat să creadă că la noi toată lumea s-a pus pe scris plîngeri. Dar nu-i aşa. Ţăranii nu prea au timp să scrie, fiindcă e în toi campania agricolă, muncitorii oneşti au şi ei necazurile lor, intelectualii veritabili nu-şi văd capul de atîtea treburi şi probleme. Şi atunci, cine scrie? Scriu cei din raiale, adică raialiştii, adică interfrontiştii, care în numele unor „idealuri” fără nici un ideal spun minciuni sfruntate: de la vlădică pînă la opincă, adică de la „doctor în istorie” (A. Liseţki [Anatol Liseţchi, devenit deputat în 1990; răposat], V. Grosul [Vladislav Grosul, doctor în istorie, azi emigrat la Moscova, colaborator al Academiei de Ştiinţe din Rusia; fiu al academicianului sovietic moldovean Iachim Grosul] et co.) pînă la tinerii istorici îndoctrinaţi (gen V. Solonari [avea să devină deputat în 1990; azi, profesor asociat la University of Central Florida, orlando, SUA (linc)]).

Noiembrie 1989 la Chişinău. Glasul victimelor. „Socot absolut imposibilă, după cele văzute, aflarea mea în continuare în rîndurile partidului”

Am mai prezentat pe acest blog evenimentele din 7 şi 10 noiembrie 1989 de la Chişinău, începute cu oprirea paradei militare sovietice în 7 noiembrie (aniversarea revoluţiei bolşevice), continuate cu incendierea Ministerului de Interne al RSS Moldoveneşti în 10 noiembrie şi urmate de schimbarea prim-secretarului acestei republici sovietice. Fiindcă nu vreau să mă repet, îndemn cititorii să citească articolele mele mai vechi:
– 16 noiembrie 1989: izbînda gorbaciovismului în RSS Moldovenească
– 7 şi 10 noiembrie 1989 – ciocniri ale forţelor de ordine cu mulţimea la Chişinău
– 10 noiembrie 1989, incendierea ministerului de interne la Chişinău

Prezint acum alte relatări din presa momentului despre acele evenimente, şi anume articolul „Vorbesc victimele” publicat de „Literatura şi Arta” din 23 noiembrie 1989 şi semnat „Secţia publicistică” sub genericul „Ce s-a întîmplat totuşi la 7 şi 10 noiembrie la Chişinău?”.

Vorbesc victimele

Decembrie 1988, Chişinău: Uniunea Scriitorilor din Moldova se adresează Biroului CC al PCM

Săptămînalul Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească, „Literatura şi Arta”, publica în 1 ianuarie 1989 o „scrisoare deschisă” pe care comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor o adresa Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei. Este un document care atestă lupta politică din Basarabia acelei perioade care cred că este util de amintit acum cînd se apropie aniversarea decretării limbii de stat şi a revenirii la alfabetul latin în Republica Moldova. Redau mai jos respectiva scrisoare:

Viaţa Uniunii Scriitorilor

În ziua de 23 decembrie 1988 au continuat lucrările Plenarei comitetului de conducere al US [Uniunii Scriitorilor] cu tema „Scriitorul şi destinele limbii materne”, la care au luat cuvîntul I. C. Ciobanu, V. Badiu, C. Tănase, I. Hadîrcă, V. Pascaru, N. Savostin, V. Lazarenco, A. Lupan, Iu. Grecov, T. Bragă, L. Lari, E. Tarlapan, I. Gonţa, Şt. Secăreanu, V. Ciutac, I. Ciocanu, D. Matcovschi, L. Istrati, N. Josu, Iu. Filip, L. Botnaru, V. Nedelescu, V. Severin, R. Berejanu şi V. Matei.

În numerele viitoare ale săptămînalului vom prezenta ecstrase din comunicările prezentate la plenară.

Scrisoare deschisă către Biroul CC al PCM

27 August 1989 – Marea Adunare Naţională de la Chişinău sau „Ziua ce va lumina un veac”

Actualizare: un film documentar cu înregistrări de la Marea Adunare Naţională din arhiva personală a cineastului Victor Bucătaru îl puteţi vedea pe saitul Jurnal TV.

În 27 august 1989 a avut loc la Chişinău cea mai mare demonstraţie din istoria Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti. 750000 de cetăţeni sovietici – după aprecierea săptămînalului „Literatura şi Arta” din 31 august 1989, care numeşte această manifestaţie „Marea Adunare Naţională” – s-au adunat în centrul Chişinăului pentru a cere Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, care urma să-şi înceapă sesiunea în 29 august, adoptarea legii despre proclamarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat a republicii, recunoaşterea identităţii acesteia cu limba română şi trecerea la alfabetul latin. A fost un tur de forţă a mişcării naţionale moldoveneşti, dacă ţinem seama că întreaga populaţie a Republicii era puţin peste 4 milioane de persoane.

16 noiembrie 1989: izbînda gorbaciovismului în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească

În 16 noiembrie s-au împlinit 19 ani de la un eveniment politic major din istoria Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti: înlăturarea de la putere a lui Simion Cuzmici Grosu, prim-secretarul filialei moldoveneşti a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.) şi înlocuirea sa cu Piotr Chirilovici Lucinschi (cunoscut şi sub numele de Petru Lucinschi), fost secretar adjunct al filialei din Tadjichistan a P.C.U.S., basarabean de obîrşie. Lucinschi avea să devină mai apoi preşedinte al Republicii Moldova din 1996 pînă în 2001, şi să fie decorat de Emil Constantinescu cu ordinul „Steaua României” în anul 2000.

Evenimentul a reprezentat o izbîndă a mişcării naţionale de peste Prut, căci Simion Grosu, lider politic din perioada brejnevistă, se manifestase ca un duşman al acestei mişcări, pe cînd Petru Lucinschi avea faima de a fi o persoană mai tolerantă din acest punct de vedere.

Eram abonat atunci la presa moldovenească, vă prezint ziarul „Literatura şi Arta” din 23 noiembrie 1989, pe atunci port-drapel al mişcării naţionale din Basarabia, anunţînd numirea lui Lucinschi:

Nicolae Dabija, redactorul şef al Literaturii şi Artei, azi candidat PNL pentru parlamentul României în circumscripţia pentru diasporă care include şi Republica Moldova, era entuziasmat de schimbarea politică intervenită. Pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea publica o telegramă de la un oarecare Gheorghe Oancea: „La 16 noiembrie pe mult pătimitul pămînt al Moldovei s-a mai născut un copil. În cinstea alegerii lui Petru Lucinschi ca prim-secretar al C.C. al P.C.M. am hotărît să-l numim Petru”.

Nu a fost uşor să se ajungă la această situaţie. A fost nevoie pentru asta de ciocniri violente între demonstranţi şi forţele de ordine din Chişinău, în urma cărora sediul Ministerului de Interne moldovenesc, condus de Vladimir Voronin (actualul preşedinte al Moldovei) a fost incendiat. Este un fel de „13 iunie” moldovenesc, un crîmpei din istoria românilor destul de ignorat în România.

Totul a început în 7 noiembrie 1989, cînd se aniversa principala sărbătoare sovietică: Marea Revoluţie Socialistă din 1917. Conducerea de la Chişinău a hotărît să sărbătorească această zi în mod tradiţional, cu paradă militară. Povesteşte Alexandru Donos, în „Literatura şi Arta” din 16 noiembrie 1989: „Un grup de cetăţeni s-au adunat în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1989 lîngă spitalul de boli infecţioase de pe bulevardul Lenin, unde se afla coloana tehnicii militare ce urma să ia parte la parada de pe Piaţa Victoriei. Aceştia au hotărît să-şi exprime poziţia antimilitaristă prin blocarea tancurilor şi altor blindate, aşezîndu-se direct în stradă în faţa tehnicii, pentru a-i bara calea”.

Oameni neînarmaţi care să se împotrivească tancurilor mai fuseseră în 1989 în Piaţa Tien An Men din China, şi aveau să mai fie în 17 decembrie 1989 la Timişoara. Reacţia forţelor de ordine moldoveneşti o povesteşte tot Alexandru Donos: „Detaşamente de tineri îmbrăcaţi în civil au tăbărît asupra celor din stradă, începînd fulgerător să-i bată în modul cel mai crunt, pînă la însîngerare, apoi îi luau tîrîş de acolo, ducîndu-i pe trotuar”.

După acest incident, oameni furioşi s-au îndreptat spre Piaţa Victoriei, unde întreaga conducere de partid a RSS Moldoveneşti se afla la tribuna oficială aşteptînd parada militară. La vederea acestora întreaga ştăbărime sovietică moldovenească şi-a luat tălpăşiţa! O umilinţă nemaiîntîlnită pentru puterea sovietică, de la instalarea ei în Basarabia! Alexandru Donos e grijuliu să dezvinovăţească Frontul Popular din Moldova de acest incident. Nu se ştia care va fi reacţia autorităţilor, dacă nu cumva Frontul Popular, organizaţia ce reprezenta mişcarea naţională a românilor basarabeni, nu va fi scoasă în afara legii: „Dinspre monumentul lui Ştefan cel Mare a venit un grup de bărbaţi şi femei, purtînd un tricolor. Ajungînd în dreptul tribunei (lor li s-au alăturat, întorcîndu-se tot atunci înapoi, o parte din demonstranţii coloanei ce trecuse deja …), grupul s-a oprit să scandeze ceva. Din cauza muzicii ce răsuna puternic din megafoane, nu se auzea ce strigă ei. Tot atunci conducerea a părăsit repede tribuna. Şi abia peste cîteva minute (…) a apărut coloana Frontului Popular. Cînd aceasta a ajuns în dreptul monumentului lui V. I. Lenin, la tribună, desigur nu era nimeni, fapt care i-a şi deziluzionat pe cei sosiţi. Ei nu ştiau: cu zece minute înainte aici venise un grup de provocatori cu scopul de a alunga conducerea de la tribună, pentru ca ea să nu întîmpine coloana F.P.M.”.

Cu alte cuvinte, explică Donos, Frontul Popular din Moldova e format din cetăţeni sovietici loiali care veniseră să-şi exprime bucuria aniversării marii revoluţii socialiste, şi care au fost profund dezamăgiţi că conducerea republicii nu le acordă atenţia cuvenită. Ăia care au oprit tancurile şi apoi au alungat conducerea republicii de la tribuna oficială nu ştim cine sînt, nişte provocatori.

„Literatura şi Arta” nu spune cine erau persoanele de la tribuna oficială care-şi luaseră tălpăşiţa de frica mulţimii. Indirect aflăm acest lucru din „Tinerimea Moldovei” din 10 noiembrie 1989, care publică un reportaj pe ton festiv despre eveniment, neamintind nici o vorbuliţă despre incidentele neplăcute conducerii sovietice: S. C. Grosu, I. T. Guţu, G. I. Eremei, I. P. Calin, V. C. Pşenicinicov, A. N. Sangheli, V. F. Semionov, M. I. Snegur, L. D. Dicusar, V. A Caziulin, G. I. Lavranciuc, V. V. Runcovschi, membri şi membri supleanţi ai Biroului C.C. al Partidului Comunist al Moldovei. Cei care cunoaşteţi alfabetul chirilic puteţi citi mai jos relatarea din „Tinerimea Moldovei”.

În „Literatura şi Arta” din 23 noiembrie, Valeriu Rogozenco, ziarist la „Tinerimea Moldovei”, avea să explice că la acel ziar s-a interzis publicarea altor ştiri despre aniversarea din 7 noiembrie în afară de relatarea oficială a ATEM (Agenţia Telegrafică Moldovenească, aflată sub controlul guvernului moldovean).

„Literatura şi Arta” a fost practic singurul ziar care a spart cenzura, publicînd şi relatări ale martorilor oculari. Unele contrazic afirmaţiile lui Donos despre neimplicarea Frontului Popular. Vladimir Dorogan: „oamenii muncii au început să se adune lîngă spitalul republican de boli infecţioase pentru a participa la manifestaţie în cadrul coloanei organizate de Frontul Popular. În faţa noastră staţionau tancurile şi rachetele gata pentru parada militară. Din masa de oameni a ieşit în faţa tancurilor un grup alcătuit din aproximativ 100 de persoane (…) tovarăşii conducători au dat bir cu fugiţii îndată ce au zărit coloana Frontului Popular cu tricolorul”

În 10 noiembrie s-a încercat organizarea unui protest faţă de acţiunile miliţiei din 7 noiembrie. Arestarea celor care iniţiaseră demonstraţia de protest a dus la atacarea sediului Ministrului de Interne moldovenesc de mulţimea înfuriată. „Literatura şi Arta” din 16 noiembrie face cronica evenimentelor.

Bilanţul evenimentelor include 142 de militari răniţi, scrie „Literatura şi Arta”, dar mijloacele de informare în masă oficiale refuzau să prezinte şi situaţia civililor răniţi, din care „Literatura şi Arta” numărase 76, inclusiv 8 otrăviţi cu gaze toxice. „Miliţia, aşa cum a apreciat generalul-maior E. A. Neceaiev, prim adjunct al şefului Direcţiei Generale pentru menţinerea ordinii publice a M.A.I. al URSS, sosit la Chişinău, a dat dovadă de stăpînire de sine şi datorită acestui lucru au putut fi evitate pierderile de vieţi omeneşti”. Astăzi, cel care îşi arogă meritul de a fi evitat pierderile de vieţi omeneşti este Vladimir Voronin, actualul preşedinte al Republicii Moldova, pe atunci ministru de interne al RSS Moldoveneşti.

Deputaţii moldoveni care reprezentau mişcarea naţională se delimitează de violenţe şi subliniază faptul că conducerea republicii le-a cerut ajutorul pentru potolirea mulţimii. De pildă, în „Literatura şi Arta” din 23 noiembrie, Petru Buburuz, pînă în 2007 consilier al ÎPS Petru, mitropolitul Basarabiei din cadrul Patriarhiei Române, pe atunci deputat în Sovietul Suprem de la Moscova, protestează împotriva ponegririlor din mass media oficială, care-l înfăţişau ca un promotor al violenţelor: „Cînd situaţia din centrul oraşului a ieşit de sub control, noi am fost invitaţi oficial de către reprezentanţii conducerii pentru a normaliza situaţia. Mai mult decît atît, furia participanţilor la conflict ajunsese la o cotă, cînd tentativele de a-i calma deveniseră chiar riscante pentru viaţă. Astfel, automobilul miliţienesc prin amplificatoarele căruia am încercat împreună cu N. Dabija şi V. Matei să ne adresăm către atacanţi pentru a-i linişti, a fost în cîteva minute incendiat”.

Nu ştiu cîţi dintre români cunoşteau în decembrie 1989 cele întîmplate cu o lună înainte în Moldova Sovietică. Eu eram însă bine informat, căci eram abonat la ziare basarabene, şi pentru mine personal evenimentele de la Chişinău au fost o sursă de inspiraţie.