Jurnalul de știri al televiziunii britanice ITN din 22 decembrie 1989, cu știri despre revoluția română. Sînt prezentate reacțiile lui Margaret Thatcher și George Bush, filmări din București difuzate la TVR, reacțiile emigranților români din Londra și din Washington. Se afirmă (greșit) că noul guvern e condus de Corneliu Mănescu. Deschiderea porții Brandernburg de la zidul Berlinului, în prezența lui Helmuth Kohl, Hans Modrow și a sute de mii de germani a ajuns doar la sfîrșitul buletinului de știri, întîmplările din România fiind considerate mai importante. Subtitrare în limba română adăugată (trebuie s-o activați).
Etichetă: Corneliu Mănescu
Rechizitoriul în procesul mineriadei din iunie 1990 (2). Date privind contextul general al cauzei
Actualizare 23 mai 2019, ora 10,47: Adăugare păreri legate de presupusul contact cu cancelarii europene ale unor dizidenți.
Continui prezentarea rechizitoriului din procesul mineriadei. Chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat acest rechizitoriu (linc), trimițînd dosarul înapoi la Parchet, rechizitoriul își păstrează o anumită valoare istorică.
Vezi prima parte a rechizitoriului: Inculpații și obiectul cauzei (linc).
În această parte rechizitoriul face o expunere istorică a evenimentelor pînă la începerea manifestației din Piața Universității, ajungînd cu expunerea și la manifestațiile din Valea Jiului din 1977. Se afirmă în rechizitoriu că după evenimentele din 1977 cadre ale securității au fost încadrate ca muncitori în minele din Valea Jiului, cu scopul de a-i supraveghea și intimida pe mineri (asta-mi amintește de o lozincă de la mitingurile din 1990: „securiștii-n mină, să ne dea lumină”), dar nu se indică documente în sprijinul acestei afirmații. Printre intelectualii din CFSN care sînt enumerați ca fiind „cunoscuţi pentru poziţia lor anticomunistă manifestată încă din timpul dictaturii comuniste şi care, în acea perioadă, reuşiseră să intre în contact cu cancelariile europene”, Parchetul îi numește pe Ion Caramitru și Domokos Geza. Rog cititorii acestui blog să-mi indice manifestări ale pozițiilor anticomuniste ale acestor persoane de dinainte de decembrie 1989. Deasemeni, și în cazul celorlalte persoane care se manifestaseră împotriva dictaturii amintite de Parchet, faptul că intraseră în contact cu cancelariile europene ar trebui dovedit, nu doar afirmat. Mărturisesc că nu știu ce dovezi există că Aurel Dragoș Munteanu, de pildă, a intrat în contact cu vreo cancelarie europeană. Niște scrisori ale lui fuseseră transmise la „Europa Liberă”, dar asta nu înseamnă automat „contact cu cancelarii europene”. Poate a existat un asemenea contact, dar Parchetul ar trebui să indice dovezi, fiindcă un rechizitoriu trebuie să se bizuie pe dovezi, nu pe presupuneri.
II. DATE PRIVIND CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI Citește în continuare „Rechizitoriul în procesul mineriadei din iunie 1990 (2). Date privind contextul general al cauzei”
În clădirea CC al PCR, 22 decembrie 1989. Dăscălescu: La Timișoara am eliberat deținuții. Cetățean: Dacă în această anarhie nu se face ordine va fi lovitură de stat militară (video)
Actualizare 8 noiembrie 2021: Mici corecturi la transcrierea înregistrării.
Filmare din clădirea Comitetului Central al PCR, în 22 decembrie 1989, începînd cu ora 16,40. Apar în filmare Iulian Vlad, Constantin Dăscălescu, Mircea Diaconu, iar spre final pot fi văzuți Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Petre Roman. Rog cititorii blogului să-mi semnaleze identitatea persoanelor care apar în filmare și eventualele greșeli pe care le-am făcut la transcrierea înregistrării și să completeze acolo unde eu nu am putut desluși exact cuvintele rostite.
Transcriere înregistrare: Citește în continuare „În clădirea CC al PCR, 22 decembrie 1989. Dăscălescu: La Timișoara am eliberat deținuții. Cetățean: Dacă în această anarhie nu se face ordine va fi lovitură de stat militară (video)”
Europa Liberă, 23 decembrie 1989 dimineaţa. Nestor Rateş: „Pentru moment nu există o alternativă … Pînă ce alegeri libere se vor putea ţine, este vorba de un regim de tranziţie care nu poate fi condus decît de asemenea oameni ca Mănescu sau Iliescu (audio)
După căderea lui Ceauşescu, în dimineaţa de 23 decembrie 1989 radio Europa Liberă avea să transmită emisiunea prezentată mai jos. Se observă confuzia din studiou – noul conducător al României e considerat Corneliu Mănescu. Nici denumirea noii formaţiuni de conducere a statului nu e cunoscută de toţi – alături de „Frontul Salvării Naţionale”, unul din redactori foloseşte denumirea „Consiliul Salvării Patriei”. Influenţa postului de radio Bucureşti este vizibilă, după fuga lui Ceauşescu acest post devenind una din sursele de informaţii principale ale „Europei Libere”. Chiar se face la un moment dat aprecierea că, spre deosebire de anii precedenţi, ascultătorii ştiu prea bine ce se întîmplă în România de la radio Bucureşti.
Descriere înregistrare: Actualitatea românească. Studio special matinal: Interviuri și mesaje, 23 decembrie 1989.
Moderatori: Mircea Vasiliu, Max Bănuș; colaborează la program: Nestor Rateș, Radu Tudor, Dan Vîlceanu, Anca Petrescu, Liviu Cangeopol, Sergiu Verona.
În sumar: Reacția Statelor Unite la evenimentele din România (corespondență N. Rateș, Washington); Interviu cu scriitorul Liviu Cangeopol (Radu Tudor); Conflictul din Panama (Dan Vîlceanu, New York); Mesaj Costin Popa (Bad Kreuzen, Austria); Interviu cu Sergiu Verona, expert în probleme sovietice la Universitatea Johns Hopkins (N. Rateș, Washington); Mesaje: Dan Ursulescu (Düsseldorf), Ion Bacinschi (Nürnberg); Aurel Onciul (Nürnberg) etc.
Europa Liberă, 22 decembrie 1989: „Puterea a fost preluată de Frontul pentru Salvarea Patriei, sub conducerea fostului ministru de externe Corneliu Mănescu (…) Bate astăzi în România un vînt puternic dinspre NE; este vîntul de libertate” (audio)
Continui prezentarea emisiunilor „Europei libere” din decembrie 1989 cu emisiunea din 22 decembrie 1989, ora 12,30, imediat după fuga lui Ceauşescu din CC. În emisiune se anunţă căderea lui Ceauşescu. Interesant în această emisiune e că, în contradicţie cu scenariile post-factum care au fost răspîndite în opinia publică şi care spun că de multă vreme era stabilit ca Ion Iliescu să preia puterea în momentul căderii lui Ceauşescu, aici se anunţă că puterea a fost preluată de… Corneliu Mănescu, activist PCR dizident care iscălise „scrisoarea celor 6”. Cei de la Europa Liberă erau habarnişti asupra evenimentelor din Bucureşti şi încercau şi ei să pună cap la cap diferite informaţii, uneori contradictorii, care ajungeau la ei pe diferite căi. Altă idee interesantă afirmă şi Emil Hurezeanu, preluînd o ştire din buletinul meteorologic: „Bate astăzi în România un vînt puternic dinspre NE; este vîntul de libertate”, dar apoi precizează că vîntul de libertate vine din chiar inima acestui popor. Nicolae Stroescu-Stînişoară îşi exprimă părerea că „execuţii sumare şi metode violente de a încerca rezolvarea problemelor, inclusiv a vinovăţiilor capitale nu sînt metodele pe care le-ar dori românii înţelepţi şi care ar fi în interesul evoluţiei noastre ulterioare şi a neamului”. Se ştie că nu s-a ţinut seama de această opinie.
Căderea lui Ceaușescu comentată de redactorii Europei Libere.
Fă clic pentru a asculta emisiunea pe saitul postului de radio Europa Liberă (65 minute 17 secunde)
Despre Chiţac şi Stănculescu, în 1999 (3). „M-aţi făcut caghebist. Susţineţi această idee?”. „Bineînţeles c-o susţin”
Continuarea emisiunii difuzată de Antena 1 în 1999, despre condamnarea generalilor Chiţac şi Stănculescu. Participă la emisiune: Adrian Păunescu (moderator), Sergiu Nicolaescu, Marius Mioc, Lorin Fortuna, Şerban Săndulescu, Sorin Roşca Stănescu, Gelu Voican-Voiculescu, Neculae Cerveni.
Vezi şi primele două părţi ale acestei emisiuni:
– Comisia Senatorială „Decembrie 1989” a fost boicotată de revoluţionarii din Timişoara
– Au existat două momente ale acelor evenimente. Un moment al revoluţiei şi unul al loviturii de stat
Transcriere înregistrare: Citește în continuare „Despre Chiţac şi Stănculescu, în 1999 (3). „M-aţi făcut caghebist. Susţineţi această idee?”. „Bineînţeles c-o susţin””
„Iliescu apare, măcelul dispare!” – diversiuni ale ziarului „Adevărul”
Actualizare: Am actualizat lincul articolului din „Adevărul”, care la un moment dat nu mai funcţiona.
„Iliescu apare, măcelul dispare!” scriu Grigore Cartianu şi Florel Manu în ziarul „Adevărul” din 20 noiembrie 2009 (linc), articol făcut, ca de altfel întreaga serie de articole despre revoluţia din 1989 a acestui ziar, pe baza sfaturilor „expertului” Alex Mihai Stoenescu, fost informator al securităţii (linc). Iată ce putem citi în acest articol: Citește în continuare „„Iliescu apare, măcelul dispare!” – diversiuni ale ziarului „Adevărul””
În 1990 scriam despre „acoperirea adevărului despre revoluţie printr-un potop de minciuni”
Actualizare 25 ianuarie 2014: Adăugare facsimil articol.
În revista clujeană „Nu” nr. 33/1990, care acorda destul spaţiu problemei revoluţiei din 1989, am publicat articolul de mai jos (l-am republicat apoi şi în cartea mea „Falsificatorii istoriei”), în care pentru prima dată mi-am exprimat în presă opinia că există o campanie coordonată de falsificare a istoriei revoluţiei. Reiau articolul respectiv mai jos, cred că trecerea timpului a dovedit că am avut dreptate. Mai precizez că la vremea respectivă eram membru în partidul politic Frontul Democrat Român condus de Petrişor Morar. Intervenţiile mele ulterioare publicării articolului sînt cu litere cursive între paranteze drepte.
Măsluirea istoriei revoluţiei
Un document care se cere publicat: şedinţa organizaţiei PCR de la Editura Tehnică consacrată congresului al 14-lea
Am mai comentat pe acest blog dezvăluirea, de către Institutul Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu, a existenţei unei scrisori anticeauşiste concepute de Ion Iliescu în martie 1989. Scrisoarea n-a fost difuzată din motive pe care nici măcar Institutul Revoluţiei nu le-a putut lămuri („nu se ştie din ce cauză”, scrie „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009, pag. 53), deşi fusese dată lui Virgil Măgureanu pentru a fi trimisă în Apus. În „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009 se face şi o comparaţie între pretinsa scrisoare a lui Ion Iliescu şi „scrisoarea celor şase”, binecunoscut document al dizidenţei româneşti, dar care nu se ridică la nivelul „scrisorii pierdute” a lui Ion Iliescu: „scrisoarea celor şase era adresată tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în timp ce textul elaborat de Ion Iliescu se constituia într-o Proclamaţie adresată celor patru milioane de membri ai Partidului Comunist Român şi tuturor cetăţenilor României; (…) în timp ce Proclamaţia face o radiografie severă şi virulentă a societăţii şi a puterii supreme a statului, chemînd populaţia ţării la revoltă pentru răsturnarea regimului Ceauşescu, Scrisoarea apelează la bunăvoinţa lui Ceauşescu de a rezolva unele probleme pentru ameliorarea situaţiei de criză în care intrase România” („Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009, pag. 59). E limpede: Scrisoarea pierdută a lui Ion Iliescu este dizidenţă de categoria întîi, în timp ce „scrisoarea celor şase” e dizidenţă de categoria a doua. Notez că în textul atribuit lui Ion Iliescu nu apare cuvîntul „Proclamaţie”, dar Institutul Revoluţiei deja a poreclit scrisoarea pierdută ca „Proclamaţie” (se scrie cu P mare chiar şi în mijlocul propoziţiei).
Sînt mut de admiraţie pentru Ion Iliescu, care spre deosebire de „cei şase” nu s-a milogit de Ceauşescu ca să-l determine să facă reforme ci a trecut peste acesta, adresîndu-se direct celor 4 milioane de membri PCR şi cetăţenilor ţării cu această „chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii” (expresie preluată din „Caietele Revoluţiei”). De fapt, chiar şi Doina Cornea sau Laszlo Tokes i s-au adresat epistolar lui Nicolae Ceauşescu, încît, dacă textul din „Caietele Revoluţiei” este autentic, Iliescu, prin gestul său de a-l şunta pe Ceauşescu şi a se adresa direct poporului, pare cel mai dizident dintre dizidenţi.
„Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze divorţul categoric al partidului de clanul Ceauşescu (…) Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesaţi, tuturor patrioţilor, tuturor forţelor active ale naţiunii, tuturor categoriilor de oameni ai muncii, cu chemarea de a declanşa acţiuni ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilităţile cele mai diverse, inclusiv acţiunile oficiale organizate de regim, pentru a cere înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi”, este scris în răvaşul domnului Iliescu.
În noiembrie 1989 a avut loc Congresul al 14-lea al PCR, la care Nicolae Ceauşescu a fost reales în unanimitate secretar general al partidului. Înainte de congres, în organizaţiile PCR din întreaga ţară au avut loc şedinţe de pregătire a congresului, pe ordinea de zi a acelor şedinţe figurînd discutarea propunerii ca Nicolae Ceauşescu să fie reales în fruntea PCR. O asemenea şedinţă trebuie să fi avut loc şi la Editura Tehnică. Ion Iliescu, în calitate de membru PCR, trebuie să fi participat la şedinţă. Fiind şi director al întreprinderii, e greu de crezut că a tras chiulul. Din însăşi scrisoarea pierdută a lui Ion Iliescu reiese ideea sa că Congresul al 14-lea este momentul în care partidul trebuie să se lepede de clanul Ceauşescu, cît şi strategia de a folosi inclusiv acţiunile organizate de regim (precum discuţiile pentru congresul al 14-lea) în acest scop. Mă întreb: Ce atitudine a adoptat Iliescu la adunarea organizaţiei PCR din Editura Tehnică, cînd s-a discutat propunerea de realegere a lui Ceauşescu?
În conformitate cu însăşi scrisoarea care a fost acum publicată şi cu caracterul său de lider politic care nu se mai încurca cu apeluri către Nicolae Ceauşescu, precum dizidenţii de categoria a doua, ci se adresa direct membrilor de partid şi cetăţenilor ţării cu chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii, mă aştept ca Ion Iliescu să fi luat cuvîntul la acea şedinţă şi să spună că nu este de acord cu realegerea lui Ceauşescu. E posibil ca subalternii săi de la Editura Tehnică să-l fi contrazis şi, prin voinţa majorităţii membrilor săi, organizaţia PCR de la Editura Tehnică să fi susţinut în final realegerea lui Ceauşescu. Totuşi, poziţia lui Ion Iliescu trebuia să fie consemnată în procesul verbal al şedinţei respective, sau, dacă nu a fost consemnată acolo, participanţii la şedinţă ar trebui să-şi amintească o asemenea atitudine a directorului lor. N-am auzit însă în cei douăzeci de ani trecuţi de la revoluţie ca vreun fost angajat al Editurii Tehnice să pomenească despre vreo luare de atitudine în acest sens al fostului său director, la discutarea candidaturii lui Nicolae Ceauşescu în cadrul PCR.
În lipsa unor date concrete nu pot face speculaţii. Aştept, din partea istoricilor, publicarea procesului verbal al şedinţei organizaţiei PCR de la Editura Tehnică, în care s-a discutat propunerea de realegere a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea PCR.
Mai citeşte, pe aceeaşi temă:
– Ion Iliescu, dizidenţă descoperită după 20 de ani
– Iarăşi despre „dizidenţa” lui Iliescu şi pretinsa exclusivitate a Jurnalului Naţional
Iarăşi despre „dizidenţa” lui Iliescu şi pretinsa exclusivitate a Jurnalului Naţional
Am comentat pe acest blog apariţia, după 20 de ani, a unui document prin care Ion Iliescu pretinde că a luat poziţie împotriva lui Ceauşescu înainte ca acesta să fi fost alungat de revoluţionari din sediul CC.
Pretenţiile „Jurnalului Naţional” că ar fi dezvăluit „în exclusivitate” acest document sînt pure minciuni. Publicaţia care a publicat prima scrisoarea despre care se pretinde că a fost scrisă în martie 1989 de Ion Iliescu este „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009, editate de Institutul Revoluţiei Române condus chiar de Ion Iliescu.
Abia după publicarea scrisorii în „Caietele Revoluţiei”, s-a apucat şi „Jurnalul Naţional” să republice acest „document”, pretinzînd însă, cu tupeu tipic de ziarist dîmboviţean, că au publicat ceva în premieră.
Că Institutul Revoluţiei, condus de Ion Iliescu şi cu o conducere numită integral de Ion Iliescu, doreşte să-l prezinte pe Ion Iliescu ca făuritorul revoluţiei din 1989, este ceva de aşteptat. De neaşteptat este însă că unii ziarişti preiau fără simţ critic teoriile Institutului Revoluţiei şi vor să fie luaţi în serios. Nici măcar n-au onestitatea să precizeze că au preluat informaţia de la Institutul Revoluţiei ci se pretind „dezvăluitori” de senzaţie.
„Ion Iliescu, martie 1989. Chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii”, prezintă „Caietele Revoluţiei” scrisoarea lui Ion Iliescu, sub rubrica „documente ale revoluţiei”. Dar, chiar presupunînd că scrisoarea e reală şi a fost cu adevărat scrisă în martie 1989, cum poate fi “document al revoluţiei” cîtă vreme n-a fost difuzată, deci n-a avut influenţă asupra opiniei publice şi a celor care au ieşit în stradă în decembrie 1989? E cel mult “literatură de sertar”. A declara această scrisoare drept „document al revoluţiei”, cum face IRR, este manipulare. Îmi închipui viitorul manual de istorie a României, la care Institutul Revoluţiei revendică energic un cuvînt de spus (vezi „Scrisoare către Ministerul Educaţiei” în „Caietele Revoluţiei” nr. 2(9)/2007, pag. 49): „însufleţiţi de chemarea la luptă pentru răsturnarea dictaturii lansată de Ion Iliescu, în decembrie 1989 românii au ieşit în stradă şi şi-au cucerit libertatea”.
„Caietele Revoluţiei” face şi o paralelă între scrisoarea pierdută a lui Ion Iliescu şi „scrisoarea celor şase” (Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu), pentru a scoate în evidenţă „superioritatea” textului lui Iliescu: „scrisoarea celor şase era adresată tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în timp ce textul elaborat de Ion Iliescu se constituia într-o Proclamaţie adresată celor patru milioane de membri ai Partidului Comunist Român şi tuturor cetăţenilor României; (…) în timp ce Proclamaţia face o radiografie severă şi virulentă a societăţii şi a puterii supreme a statului, chemînd populaţia ţării la revoltă pentru răsturnarea regimului Ceauşescu, Scrisoarea apelează la bunăvoinţa lui Ceauşescu de a rezolva unele probleme pentru ameliorarea situaţiei de criză în care intrase România”.
IRR se opreşte aici cu comparaţiile, dar continui eu: în timp ce „scrisoarea celor şase” a fost difuzată de BBC, Europa Liberă şi Vocea Americii, devenind cunoscută de un mare număr de români, „scrisoarea pierdută a lui Iliescu” a rămas necunoscută timp de 20 de ani; în timp ce „cei şase” şi-au asumat răspunderea poziţiei lor, iscălind cu numele lor real, „scrisoarea lui Iliescu” e anonimă, semnată „Frontul Popular Socialist”.
Comparaţia nu trebuie făcută exclusiv cu „scrisoarea celor şase”, căci dizidenţa anticeauşistă n-a fost limitată la nomenclaturiştii PCR. Au existat o mulţime de alte persoane, fără funcţii în PCR, care au avut curajul să acţioneze împotriva regimului Ceauşescu şi despre care s-a ştiut înainte de decembrie 1989: Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, Dan Petrescu, Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu ş.a. Despre Iliescu însă, n-am ştiut în decembrie 1989 dar aflăm acum, cu ajutorul Institutului pe care-l conduce.
Blogul lui Marius Mioc 