Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Episoadele precedente:
– “Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
– “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
– Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
– Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (2) – a 2-a partea a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
„În dimineaţa de 22 decembrie 1989 Armata a dat o lovitură de stat (puci) împotriva dictaturii lui Nicolae Ceauşescu“, este concluzia lui Stoenescu (pag. 380). „Nici generalul Stănculescu, nici generalii prezenţi la locul deciziei nu au făcut publice detaliile preluării puterii de către Armată, deoarece le-a fost teamă să recunoască gestul ce părea şi grav, din punctul de vedere al comportamentului unei instituţii, şi periculos din punct de vedere al imaginii. De aceea, a fost lansată teza mult mai convenabilă a trecerii armatei de partea poporului“, continuă autorul (pag. 380-381).
Generalul Stănculescu este persoana considerată de Stoenescu ca autor al îndepărtării de la putere a lui Ceauşescu, însă nu înţelegem de ce consideră autorul că acesta ar fi avut motive să-şi ascundă asemenea fapte după revoluţie. Din contră, dacă faptele ar fi reale, ar reprezenta un merit al lui Stănculescu, învinuit azi pentru presupuse crime săvîrşite în decembrie 1989 la Timişoara.
Imediat după revoluţie s-a susţinut meritul lui Vasile Milea în darea ordinului de a nu se trage în popor în 22 decembrie 1989, mai mulţi ofiţeri susţinînd această versiune la TVR. Stoenescu susţine că ordinele date sub indicativul « Rondoul » (aparţinînd ministrului Vasile Milea) au fost date de fapt de Stănculescu, care fusese numit de Ceauşescu ministru al apărării în locul sinucisului Milea.
În sprijinul teoriilor sale, autorul foloseşte un interviu care i l-a luat lui Stănculescu. Observ în interviu stilul tipic Stoenescu de interogare a martorilor, fără ca aceştia să fie lăsaţi să spună ce au de spus, ci dictîndu-se răspunsurile. Citez din interviu:
„A.M. Stoenescu: Eu ştiu ce ordine aţi dat. Cunoaşteţi unde am lucrat eu?
V.A. Stănculescu: Da, Direcţia de Relaţii Publice… sub Babiuc. Ştiu!
A.M. Stoenescu: Am studiat ordinele venite la Armata 1. Între 10,07 şi 10,30 aţi dat cinci ordine. Primul opreşte trupele pe Olteniţei, dar următoarele patru « nu se trage, se parlamentează cu demonstranţii ».
V.A. Stănculescu: Aşa este. Prin grupa de comunicaţii mi se transmitea ce se întîmplă afară şi eu mi-am dat seama, aşa că am dat ordinele astea.
A.M. Stoenescu: Aţi folosit indicativul RONDOUL, care era a lui Milea.
V.A. Stănculescu: Da, era al ministrului“ (pag. 387).
Stănculescu nu contrazice încercarea de a i se atribui un rol esenţial în victoria revoluţiei. N-are nici un interes să facă aşa ceva, din contră. Totuşi, singurul lucru confirmat de general este că indicativul RONDOUL aparţinuse ministrului apărării naţionale. Stănculescu nu spune în interviu, clar şi fără echivoc, că ar fi folosit el personal indicativul “Rondoul” şi nici nu indică ordinele pe care le-ar fi dat în 22 decembrie 1989. Anunţarea sinuciderii lui Milea s-a făcut la ora 10,51 conform lui Stoenescu (pag. 388) şi la ora 11,02 conform volumului „Revoluţia română în direct“ editat de TVR în 1990 (pag. 11). Ipoteza că ordinele de la 10,07 sau 10,30 puteau fi date totuşi de Milea nu poate fi înlăturată. Primele ordine semnate Stănculescu sînt notele telefonice 38 şi 39, abia la ora 13,30, după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul (pag. 400; 404).
Împărtăşesc aprecierea lui Stoenescu despre faptul că Vasile Milea a dat ordine criminale în 1989 şi că a existat un interes politic de a-l înfăţişa pe Milea drept erou după revoluţie. Este legitimă punerea la îndoială a corectitudinii declaraţiilor date în 1990 de unii ofiţeri M.Ap.N. despre Milea, dar nu se poate exclude posibilitatea ca în 22 decembrie 1989 Milea să fi fost cuprins de remuşcări şi, înainte de sinucidere, să fi ordonat acea retragere a trupelor. Există şi interes politic de a atribui merite generalului Stănculescu, în condiţiile colaborării acestuia cu Ion Iliescu în 1989.
Generalul Iulian Vlad ar fi ordonat şi el să nu se apere sediul C.C. al PCR, pretinde autorul, bizuindu-se pe relatarea colonelului de securitate Octavian Nae. Acesta ar fi primit ordin de la Vlad: „luaţi nişte măsuri să blocaţi uşile astea [de la sediul C.C. – nota mea]. Dar să fie posibilitatea, dacă e nevoie, să fie deschise“ (pag. 391 – declaraţie dată Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989“).
Cunoscînd, chiar de la Stoenescu, că a existat şi un plan de evacuare a lui Ceauşescu din C.C. cu ajutorul tancurilor (pag. 428), ordinul lui Iulian Vlad pare mai degrabă legat de acest plan decît de trecerea de partea revoluţiei. Abia după fuga lui Ceauşescu din C.C. a devenit Vlad revoluţionar.
Din dorinţa de a-l înfăţişa pe şeful Securităţii Iulian Vlad drept erou al revoluţiei, Stoenescu trage concluzii care nicidecum nu rezultă din faptele expuse. Aflăm că viceamiralul Ştefan Dinu a surprins o convorbire a procurorului general Popovici care cerea dovezile trădării lui Vasile Milea pentru a pregăti acuzarea în procesul ce urma a fi declanşat. De aici Stoenescu concluzionează : „există proba pentru afirmaţiile conform cărora Ceauşescu intenţiona să declanşeze un proces de înaltă trădare care îi viza pe Milea, Vlad, probabil şi pe alţii“ (pag. 398). Proba (relativă de altfel, căci afirmaţiile lui Ştefan Dinu ar trebui coroborate cu alte dovezi, de pildă cu o declaraţie a lui Popovici) se referă doar la Milea. Adăugarea lui Vlad alături de Milea este exclusiv opera lui Stoenescu, nefiind susţinută de dovezi.
Tot în cadrul încercării de reabilitare a securităţii se pretinde că, după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul, „Securitatea a vrut să-l reţină pe Ceauşescu la Snagov“ (pag. 420). Ca dovadă, se prezintă un interviu cu securistul Sorin Dumitrescu (« nume de împrumut », se precizează), publicat şi de Jurnalul Naţional din 30 martie 2004 (pag. 417-420). Interviatul era ofiţer de la paza palatului prezidenţial din Snagov, unde pentru scurt timp în 22 decembrie 1989 a poposit Ceauşescu.
Istoria este clară: Securitatea NU l-a reţinut pe Ceauşescu. Poveştile care apar după 15 ani cum că ei, patrioţii de securişti, erau de partea revoluţiei şi au vrut să-l reţină pe Ceauşescu, seamănă cu poveştile unui fotbalist care n-a înscris nici un gol tot campionatul, dar povesteşte ce planuri superbe a avut ca să înscrie goluri.
Securistul Sorin Dumitrescu povesteşte că, după aterizarea elicopterului cu soţii Ceauşescu la Snagov, a primit ordinul: “Dispozitivul pe casă”. “Asta însemna să apropiem dispozitivul de pază în jurul casei, a palatului prezidenţial de la Snagov”, spune Dumitrescu (pag. 418).
În ciuda eforturilor disperate ale reporterului de a da acestui ordin interpretarea că Securitatea voia să-l aresteze pe Ceauşescu, Sorin Dumitrescu nu confirmă aceasta. Întrebare: “Adică dv. credeţi că ordinul a fost dat pentru a-l bloca pe Ceauşescu în clădire?” Răspuns Dumitrescu: “Pe moment nu am gîndit aşa. Ordinul era firesc” (pag. 418). De fapt, nimeni nu l-a blocat pe Ceauşescu la Snagov, elicopterul a plecat de acolo nestingherit. Peste vreo 10 ani s-ar putea să aflăm că ei, securiştii cei eroici, l-au blocat pe Ceauşescu la Snagov. Deocamdată însă există prea mulţi oameni care îşi mai amintesc despre prinderea lui Ceauşescu la Tîrgovişte. De aia, opiniei publice i se serveşte teoria: securiştii nu l-au blocat pe Ceauşescu, dar au vrut s-o facă.
Reporterul nu se lasă, şi-l pisălogeşte pe Dumitrescu: “ce v-a făcut mai tîrziu să credeţi că ordinul venit de la Direcţia 5 avea alt scop, avea menirea să-l blocheze pe Ceauşescu acolo?” (pag. 419). Pînă la această întrebare, Dumitrescu nu spusese nimic din care să rezulte că a interpretat vreodată ordinul în sensul indicat. Reporterul are însă calităţi de telepat, astfel că a ghicit ce era în mintea lui Dumitrescu: pe moment nu şi-a dat seama că ordinul urmărea să-l reţină pe Ceauşescu, dar a priceput asta mai tîrziu. Aşa-s securiştii, pricep mai greu. Dovada că a existat un plan de blocare a lui Ceauşescu este un telefon pe care Dumitrescu l-a primit în 23 decembrie, de la generalul Ghiţă, care a întrebat dacă “păsările mai sînt acolo”. Dumitrescu a înţeles, dar iarăşi cu întîrziere tipic securistă (“i-am spus că noi acolo nu avem berze”), că “păsările” sînt soţii Ceauşescu (pag. 419).
În ciuda concluziei lui Stoenescu că „teoretic, blocarea lui Ceauşescu la Snagov era realizată“ (pag. 420), observ că această blocare nu s-a realizat nici teoretic, nici practic.
Pentru a încheia subiectul atitudinii şefului Securităţii Iulian Vlad, remarc că însuşi Stoenescu semnalează „insistenţa generalului Vlad, atît în procesele sale, cît şi la audierile de la Senat, pe eliminarea cuvintelor trădare, complot, duplicitate, în ce priveşte atitudinea Securităţii faţă de Nicolae Ceauşescu“ (pag. 439). Stoenescu îi atribuie lui Vlad merite revoluţionare pe care acesta însuşi nu şi le-a atribuit niciodată.
„Populaţia din stradă a trăit sentimentul că trupele, militarii, Armata au fraternizat spontan cu revolta populară (…) Realitatea era cu totul alta (…) Ideea revoluţionară că Armata nu avea încotro în faţa mulţimii nu este fezabilă“ (pag. 428). „Militarii din stradă executau un ordin chiar şi atunci cînd parlamentau, fraternizau sau susţineau mişcările masei“ (pag. 429).
Cînd analizăm fraternizarea armatei cu populaţia în 22 decembrie la Bucureşti, e bine să ne amintim că a mai existat o fraternizare – în 20 decembrie 1989 la Timişoara. Despre revoluţionarii timişoreni din 20 decembrie 1989 a povestit de pildă generalul Ştefan Guşă, într-un interviu acordat lui Pavel Coruţ: „Mă convinsesem că nici o forţă din lume nu-i putea opri să treacă în mod organizat spre centru“ (Pavel Coruţ – „Să te naşti sub steaua noastră!“, Editura Gemenii, Bucureşti 1993, pag. 109). Deci, şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Guşă, a susţinut exact ideea aia considerată de Stoenescu “nefezabilă”. În 20 decembrie 1989 în faţa sutelor de mii de demonstranţi timişoreni, comandanţii de dispozitive din centrul oraşului au renunţat la a opune rezistenţă. Unii demonstranţi au intrat triumfal în Piaţa Operei căţăraţi pe taburi. Nu există însă nici un comandant de dispozitiv care să fi declarat că renunţarea la a opune rezistenţă demonstranţilor sau îngăduinţa dată demonstranţilor de a se urca pe tehnica militară s-a datorat vreunui ordin primit de la superiori. Iată o descriere a acestui moment al zilei de 20 decembrie 1989, făcută de martorul ocular Nicolae Bădilescu, membru în Frontul Democratic Român, participant şi la negocierile cu primul ministru Dăscălescu:
„Un ofiţer sau subofiţer, nu mai reţin, s-a desprins dintre militari încercînd să ne oprească: « Staţi, militarii sînt înarmaţi, am ordin să nu las să treacă nici o persoană! ». Au izbucnit strigăte, lozinci, fel de fel de răspunsuri, printre care şi al meu: Aşa cum voi vă exercitaţi o îndatorire, aşa ne exercităm şi noi dreptul de a manifesta paşnic! E un drept democratic, constituţional, cred că ştii acest lucru! ». O ştia, n-o ştia, treaba lui, fapt este că s-a întors la subordonaţi şi a dat comanda: « Arma jos şi daţi-vă la o parte ». « Nu aşa », am intervenit eu, « să intre în hol la cinema, că nu vrem ca mîine-poimîine să se spună că am agresat ostaşii, care, aşa cum ziceţi, îşi fac datoria împuşcînd poporul ».
Nu-ţi descriu entuziasmul cînd i-am văzut pe militari în vitrină ! Dar să trecem mai departe. După cîţiva paşi, la colţi, pe [strada] Săvineşti alt şir de militari. Iar lîngă zidul Primăriei grăniceri, băieţi tineri, aproape copii. M-am apropiat, am încercat să intru în dialog cu ei: « Măi băieţi, măi copii, ce faceţi voi aici ? Sînt sigur că n-aţi mîncat de mult. Nemernicul vă ţine flămînzi, cerîndu-vă să îndreptaţi armele spre noi, aşa-i ? Dar ce facem noi este pentru toată lumea. Este şi pentru voi ». Şi unuia i-am pus 100 lei în bluzon, adăugîndu-i: « Luaţi-vă nişte biscuiţi, că pentru descreieratul de la Bucureşti nu merită să staţi flămînzi ».
Gestul a dat roade, au procedat la fel şi alţi demonstranţi, grănicerii nu ne-au creat nici o problemă. Văzînd taburile, mi-a trecut prin cap o idee … spune-i cum vrei, trăznaie, genială, treaba ta, zicîndu-mi că ar fi extraordinar pentru moralul oamenilor să intrăm în Piaţa Operei pe un tab, cu un tab în frunte. Aşa că am urcat pe unul dintre ele, începînd tratative în acest sens. Fac precizarea că taburile erau de la U.M. 01233 Buziaş, reţin numele celor cu care am vorbit : locotenentul major Ardelean T., locotenent Craiu Daniel, plutonier Câţea Vasile, plutonier Ion Viorel, plutonier Moraru Vasile, plutonier Dumitru Ion, plutonier adjutant Martin M.
Cred că prima întrebare a fost asta: « Cîte cartuşe aveţi aici, băieţi ? ». « Trei mii ». În regulă, atunci aflaţi că noi sîntem 300000 ! Deci cred că cel mai bun lucru ar fi să veniţi cu noi în Piaţa Operei ». Nimerisem pe tabul lui Ardelean, care mi-a spus: « Aş veni, domnule, dar la mine nu merge stînga ». « Nu e nimic, trage dreapta şi spune colegului să vină el cu noi ». Omul s-a conformat, aşa am ajuns deci pe tabul condus de plutonierul adjutant Martin M. în Piaţa Operei“ (Titus Suciu – « Lumea bună a balconului », Editura Almanahul Banatului, Timişoara, pag. 75-76).
Ordinul de retragere în cazărmi de la Timişoara a fost urmarea directă a conştientizării de către generalii ceauşişti că eventuale ordine de reprimare nu vor mai fi executate, existînd chiar primejdia întoarcerii armelor. Conducerea armatei a fost înştiinţată despre cele întîmplate la Timişoara, şi totuşi în 21 decembrie a dat ordine de reprimare la Bucureşti şi în alte oraşe.
Referitor la Bucureşti, dovada faptului că fraternizarea armatei cu demonstranţii nu a fost urmarea ordinelor generalilor din conducerea armatei, o găsim chiar în cartea lui Stoenescu. Astfel, el vorbeşte despre ordinul de oprire a trupelor în cazărmi: „Pentru a salva onoarea lui Milea, militarii au declarat în corpore că ordinul i-a aparţinut ministrului. Ordinul i-a aparţinut generalului Eftimescu şi a fost dat după autoîmpuşcarea lui Milea (încă mai trăia) la precis ora 9,54, după ce cu un minut în urmă locotenent-colonelul Costache l-a informat că « s-a urcat lumea pe Tc (tancuri) »“ (pag. 376-377).
Aşadar, la ora 9,53 conducerea armatei aflată la C.C. deja fusese informată despre fraternizarea armatei cu poporul, concretizată în urcarea demonstranţilor pe tancuri. Abia apoi vin celelalte ordine: 9,54 oprirea în cazărmi; 10,07 a nu se trage în oameni şi a se parlamenta (pag. 378-379) (10,45 după cronologia lui Sergiu Nicolaescu, pe care Stoenescu o consideră greşită – pag. 355). Autorul dezbate intens asupra persoanei care ar fi dat respectivele ordine, combătînd varianta iniţială răspîndită prin 1990 că acestea ar fi aparţinut lui Milea şi indicînd drept autori pe Eftimescu respectiv Stănculescu. Esenţialul este însă că fraternizarea armatei cu demonstranţii, pornită de la eşaloanele militare inferioare aflate în contact direct cu revoluţionarii, era un lucru deja realizat la momentul acestor ordine. Ideea că militarii care îngăduiseră manifestanţilor să se caţere pe tancuri ar fi putut să-şi schimbe brusc atitudinea şi să deschidă focul împotriva populaţiei e nerealistă, iar generalii aflaţi în C.C. şi-au dat seama de asta. În cazul particular a lui Stănculescu, acesta mai cunoscuse o experienţă similară cu doar 2 zile înainte, la Timişoara.
Prin modul în care este înfăţişată căderea lui Ceauşescu, autorul atribuie, fără dovezi serioase, meritele acestei căderi unor persoane din nomenclatura comunistă, anume generalilor Victor Atanasie Stănculescu şi Iulian Vlad, minimalizînd rolul jucat de masele populare şi contestînd existenţa, în cadrul eşaloanelor inferioare ale armatei, a unei fraternizări cu populaţia fără acordul şi împotriva voinţei generalilor ceauşişti. Răstălmăcirea unor declaraţii, contestarea fără argumente a altora, ignorarea dovezilor care contrazic teoriile susţinute sînt cîteva din metodele domnului Alex Stoenescu.
Blogul lui Marius Mioc 